Cum-necum, România face 100 de ani. Ca țară. Ca națiune, e ceva mai veche de-atât. Se spunea undeva că „unirea naţiunea a făcut-o”. După 100 de ani, se pare că şi dezbinarea tot naţiunea o face.
Peste câteva zile împlinim 100 de ani. Şi chiar arătăm de vârsta asta: ursuzi, lacomi, acriţi, fără poftă de viaţă, fără un dram de zâmbet pe chipuri. Cel mult, ne mai iese câte-un rictus chinuit, dar şi acela dă impresia că-i mai mult în batjocură.
Ne urâm. Şi asta se vede. Se simte. De pe stradă până la magazin, de la farmacie până în autobuz. Avem priviri încrâncenate şi mereu suspicioase. Chiar şi cu cei apropiaţi ne purtăm la fel. Un recent sondaj a arătat o proporţie îngrijorătoare a românilor care nu mai au încredere unii în alţii, inclusiv în fraţi, în părinţi, în prieteni ori colegi. Şi lista ar putea continua. Procentajul românilor care au încredere în conaționalii lor a scăzut dramatic de la 19% în 2005 la 8% în 2010. În doar 5 ani. Ţi-e şi frică să cauţi rezultatele din 2018.
Centenarul „expaţilor”
Mai e un centenar: al celor „fără de ţară”. Expresia latinească „ubi bene, ibi patria” ţine loc de patriotism. Iar proverbul cu „fie pâinea cât de rea…” îl mai găseşti doar prin culegeri, nicidecum aplicabil. Unii au plecat să caute cozonaci, nu pâine. Mulţi au ieşit trântind uşa şi înjurând printre dinţi. Majoritatea tineri. Majoritatea debusolaţi, totuşi sperând mereu la un viitor „afară”. „Afară” totuşi înseamnă că eşti oarecum exclus, sau ai ales să te autoexcluzi dinăuntru, fie şi temporar. E o simplă alegere şi nimic mai mult. Bună sau rea, asta se va vedea, poate, peste o altă sută de ani.
Centenarul LOR
Al LOR e cu totul diferit de al plebei. Al LOR e special, poleit şi, mai ales, ipocrit. Au adoptat toată gama de fariseisme: emoţii bine antrenate şi controlate, fraze pline de emfază patriotică, suspine şi chiar plânsete pentru „ţărişoară”. Totul, pentru a capta, pentru a stoarce o lacrimă, fie şi de crocodil, la locul potrivit în momentul potrivit.
Disimulează patriotismul la fel cum disimulează orgasmul în budoarele LOR. La fel cum le place să stoarcă bani, aşa storc şi lacrimi. De la aceiaşi cărora le cer, la nişte intervale temporale, câte un vot, cu „veşnica” promisiune că „va fi bine”.
Poate că tot din cauza LOR suntem NOI, cu fiecare zi care trece, tot mai reci, lipsiţi de empatie şi de speranţă. Şi din ce în ce mai dezbinaţi.
Şi poate că nu ne dăm seama că, deşi i-am ales dintre ai noştri, odată cocoţaţi în jilţuri, LOR ajunge să nu le mai pese. LOR le pasă doar de EI şi de ai LOR.
Nouă ne mai pasă de NOI?
La mulţi ani LOR, acolo unde ar trebui să le fie locul.
La mulţi ani pentru NOI, cu nădejdea că ne vom regăsi locul şi, de ce nu, chiar şi mândria, fără a ne fi ruşine s-o şi spunem!