De ce te (mai) iubesc

De ce te (mai) iubesc? Ești târfa pe care am iubit-o iremediabil. Eşti curva pe care au întins-o toţi cei care te-au întreţinut, pe unde-au apucat.

Eşti stricata despre care toţi vorbesc, te fac în fel şi chip, ba că eşti proastă, ba că eşti analfabetă, ba că eşti uneori (lucru rar la o femeie) surdă şi mută. Taci când ţi se impune să taci şi uneori te mulţumeşti să bârfeşti pe la colţuri.
Eşti înjosită şi adulată simultan, rară performanţă!

Eşti o panaramă de care profită toată lumea, iar tu, cu o voluptate de invidiat, te dai tuturor. Ştii bine că eşti şi infiltrată, şi nesocotită, ba chiar uneori şi trădată. Ţi-au ieşit vorbe că ai fi a nu ştiu cui, pe rând, dar ţie nu-ţi pasă mereu, pentru că ăia care te satisfac îţi întreţin şi egoul, şi vanitatea, şi mândria. Ce-i drept, te cam şi identifici cu ei.

Suntem într-o relaţie cam de vreo 18 ani – vârsta majoratului. Dar, contrar aparenţelor, tu m-ai crescut pe mine, nu eu pe tine – un fel de relaţie de pedofilie pe invers. Mi-ai înşelat deseori aşteptările, te-am mai trădat şi eu, aşa, că mi-a venit să mai fug de tine, să m-ascund în braţele tandre ale altei iubiri pasagere. Dar tot ne-am regăsit, chiar şi atunci când ne uram reciproc.

E drept, eu mai mult te-am corectat, ţi-am văzut lipsurile, hibele şi tarele, ţi-am scos virgula dintre subiect şi predicat, ţi-am aşezat complementele directe la locul lor şi ţi-am urmărit topica, s-o pun aşa cum trebuie, ca tu să te faci înţeleasă. Acolo unde am reuşit, ştiu c-am făcut-o bine, apăsat şi fără prea multă pudoare. Aşa se şi cuvenea, că doar nu degeaba eşti de moravuri uşoare…

De ce te (mai) iubesc?

E vorba aia cu prima dragoste de nu se uită niciodată. Cu toate că deseori devii în acelaşi timp şi feroce, şi docilă, şi stearpă, şi fără suflet, eu tot mai găsesc resurse să te iubesc necondiţionat! Paradoxal, ca-n orice dragoste, mi se-ntâmplă să mă dăruiesc fără să primesc ceva la schimb, ba, ce să vezi, mă mai trezesc şi scuipat, şi-njurat de unii care-ţi sunt fideli. Nu-i nimic, mă şterg de lături şi merg mai departe alături de tine, pentru că tu, deşi stearpă, aşa cum am mai zis, ai reuşit să-mi dai viaţă.

Aşa că, orice-ar fi, oricât de murdară ai fi, oricât de terfelită, eu tot te iubesc – poate din comoditate, poate că n-am găsit altceva care să-mi merite dragostea, poate că în atâţia ani chiar s-a sudat o pasiune reciprocă la care nu pot renunţa uşor…

Şi toate astea, pentru că tu eşti Presa: virus mai rău ca orice pasiune!

P.S.: Iartă-mă că ţi-am vorbit urât, dar, ca o circumstanţă atenuantă, ştii c-am fost mereu direct şi fără menajamente faţă de tine.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *